[-]
Last Posts
Gloria di Ca' Fabbri
Starter:Sorin Flutur Last Post by:Sorin Flutur Replies:17 Pointerul Views:1295 Time:Ieri
Epagneul Breton in video
Starter:drmarius Last Post by:Sorin Flutur Replies:120 Epagneul breton Views:17095 Time:Ieri
Vanatoarea la prepelita 2014
Starter:liviu mihaescu Last Post by:Sorin Flutur Replies:7 Vanatoare la... Views:273 Time:04-17-2014
Despre Romania
Starter:Ursus2006 Last Post by:Sorin Flutur Replies:106 Discutii generale Views:1526 Time:04-15-2014
Cursele de ogari
Starter:Sorin Flutur Last Post by:Sorin Flutur Replies:53 Ogari Views:8026 Time:04-11-2014
Pointer in video
Starter:Sorin Flutur Last Post by:Sorin Flutur Replies:104 Pointerul Views:19629 Time:Ieri
SHOP ARMERIA PRASACU
Starter:Ursus2006 Last Post by:Sorin Flutur Replies:4 Publicitate comerciala Views:427 Time:04-02-2014
Evolutia rasei
Starter:Sorin Flutur Last Post by:Sorin Flutur Replies:6 Bracul german cu par scurt Views:776 Time:04-02-2014
Geta de Ca Fabbri
Starter:Sorin Flutur Last Post by:Sorin Flutur Replies:36 Pointerul Views:4477 Time:Ieri
Campionatul Mondial Deutsch Kurzhaar - 28, 29.03.2014 La Tollara, Italia
Starter:Daniel Murarescu Last Post by:Sorin Flutur Replies:4 Probe-Examinari-Concursuri Views:335 Time:03-29-2014
Direction: - Speed: - (Stop | Start) - Reload
Plugin By Hamed

Posteaza raspuns 
 
Evaluarea subiectului:
  • 0 voturi - 0 in medie
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
Autor Mesaj
Sorin Flutur Offline
Administrator

Mesaje: 2.899
Alaturat: Jul 2011
Reputatie: 1
Mesaj: #1
Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
DESPRE DROPIILE DIN ROMÂNIA

Am să încep prin redarea unor scrieri mai vechi, parte publicate prin reviste între anii 1990-1992. La sfârşit am să adaug informaţii pe care le-am cules ulterior şi am să închei cu cometariile mele asupra prezentului şi viitorului acestei specii în Câmpia Tisei şi în alte locuri din Europa.
În anul 1978, când dr. Dan Munteanu a studiat problema dropiei şi a propus înfiinţarea unei rezervaţii de 3400 ha în Câmpia de Vest, eu tocmai terminasem liceul şi făceam armata la Bistriţa Năsăud. Astfel se face că nu am participat la expediţiile de teren ale cercetătorului care mi-au fost relatate mai târziu de către paznicul de vânătoare. Munteanu scrie în referatul său că pe teritoriul investigat mai existau în acel an aproximativ 50 de dropii. Tot astfel, şi eu îmi amintesc că prin 1980 sau 1981, când eram în primii ani de facultate şi tocmai luasem carnetul de şofer, am îndrăznit să duc nişte colegi să vadă dropiile. Tot cu frica-n sân, fiind în teritoriul de frontieră, am reuşit totuşi să vedem un cârd destul de impunător, nu ştiu exact câte păsări dar cred că erau în jur de 20. Prin urmare în acea perioadă se mai putea vorbi despre o populaţie de dropii în Câmpia de Vest a României. După numai zece ani situaţia se va schimba total. Dar citiţi întâi poveştile şi la urmă vom reveni la “fapte.”

PELERINAJ LA CRUCI CARE NU SUNT (1990)
Am avut noroc de o iarnă pe care o numim uşoară, noi cei de aici din îndepărtatul Vest al ţării. Câmpul întins este cu fiecare zi mai verde de orz şi de grâu care dă în vigoare. Din ce în ce mai des cade din depărtări glasul de dor al cocoşului de fazan. Iepurii saltă câte trei şi câte patru în goniţa împerecherilor. N-a început încă marea ofensivă a “campaniei agricole.” Calc încet, cu grijă, arăturile “în răspăr” strecurând brazdele prin binoclu în căutarea jinduitei pete roşcate care nu este altceva decât gulerul vulpoiului adormit. Suntem doi vânători care practicăm aici această inedită metodă de vânat vulpi pe care n-am întâlnit-o prin cărţi. Focurile care răsună sunt puţine. De altfel, la asemenea vânătoare plecăm cu patru sau şase cartuşe în buzunar. Dobânzile sunt de asemenea rare. În schimb sunt dese peripeţiile, măruntele aventuri şi învăţăminte, lucru pentru care, atunci când ne întâlnim cu familiile şi ne pornim, când eu, când Petre, a depăna pe întrecute, soţiile oftează a lungă şi grea răbdare…
Într-un târziu, ostenit, mă aşez pe iarba arsă de brumă pe-o margine de canal, pun alături binoclu şi puşcă, aprind o ţigară şi prin albastrul diafan al fumului privesc depărtările pustii, vălurite de apa morţilor, şi mă fură iarăşi gândurile.
Pornesc către vest, către marea “Pustă a Korecului” unde în curând se va împlini sorocul unui an şi mă voi înfăţişa din nou la întâlnire. Pentru că, de o seamă de ani, nu mulţi şi nu puţini, am făcut legământ ca la începutul lui mai să nu lipsesc de la întâlnirea cu primăvara, cu vredele proaspăt al întinderilor nesfârşite, cu ciocârliile care abia sosite înalţă imn de slavă spre soare şi, mai cu seamă, cu marea “Doamnă a câmpiei” – dropia.
Scenariul se repetă. Sculatul în zori cu cântec de cocoşi peste sat şi stele mari pe boltă. Stropitul ochilor cu apă rece afară la fântână, echiparea rapidă, prinderea cailor la căruţă cu îndemnuri ce par ireale sub misterul sfârşitului de noapte… Suntem deja departe când, drept în spatele nostru, se înalţă peste satul din zare discul de aramă topită al soarelui aprinzând miliarde de străluciri în picăturile ce încununează ca nişte diamante lama frunzelor de grâu. Înaintăm prin roua verde către vest, către mereu acelaşi loc neschimbat de ani, unde vom găsi în depărtare petele alb-ruginii ale cârdului de dropii. În pasul încet al cailor ne apropiem cât să putem privi prin binoclu fără să speriem păsările. Apoi, nea Ioan bătrânul trage de hăţuri fără glas, descoperă părul sur de sub pălărioara verde şi se scotoceşte încet după ţigări. Prin binoclu numărăm, cercetăm, hotărâm masculii, vedem păsările care stau atente, cu capetele ridicate. Vorbele cad rar şi pe şoptite, câte un “hoo” înăbuşit linişteşte caii care zornăie lanţurile. Colo, încet, încet, încordarea dispare. Câte o pasăre pleacă capul, ciuguleşte în paşi rari şi semeţi. Sub soarele ce de-acum începe a vărsa dogoare, se culcă câte una la ohihnă. Apoi, dintr-o dată, pe intinsul verde se deschide floarea albă a dropioiului care roteşte, bate pasul pe loc, se întoarce spre toate zările, tremură legănat. Minune printre multele minunate şi cuminţi rânduieli ale naturii. Locurile de rotit sunt cunoscute din generaţii de tot neamul dropiilor. Masculul nu are glas şi nici nu-i este necesar. Orice femelă aflată într-un cerc de kilometri îşi recunoaşte stăpânul care o cheamă fără glas. Aşa a fost şi acum o mie de ani. Aşa a fost cu multe mii de ani în urmă. Aşa este şi acum, în această primăvară a anului 1990. Atâta doar că un singur dropioi şi-a deschis floarea rotitului în locul ştiut dintre Korec şi Moga.
Plecăm încet, atenţi să nu speriem păsările, pe-un drum ce se pierde în zare printre lanuri de grâu şi tufe de porumbari înfloriţi, către Pusta Mare, să căutăm alte cârduri care au fost pe-aici, odată. Poposim la o margine de lan şi desfacem traista cu merinde. Deznodând şirul amintirilor, nea Ioan, paznicul de vânătoare ce şi-a trăit viaţa într-un cătun pierdut în pustă, fără şosea şi fără cale ferată care să-l lege de lume, ridică sticluţa cu răchie către imensitatea de timp şi de spaţiu care ne înconjoară. Bătrânul vorbeşte şi vorbele lui învie parcă imagini moarte de mult. Mi se pare că văd aievea sălaşele lui Moga, Rorik, Korec şi Brâncoveanu, zidiri de cărămidă risipite în zări, înconjurate de acareturi, de vite şi păsări, umbrite de salcâmi înalţi şi stufoşi. Văd şcoala de la Cociohat la care au învăţat a scrie şi a citi copii care au devenit apoi moşnegi şi nu mai sunt, demult, nici amintire. Iată, îl văd şi pe Moga, bărbat zidit parcă şi el din cărămidă arsă, trăgând de hăţuri şi oprind caii negri ca zmeii la o margine de lan şi privind cu ochii ageri precum binoclurile noastre şi cu zâmbet mulţumit de gospodar, sub mustaţa neagră precum caii, cârdul de dropii care păşeşte rar, “cu capul aţintit la pândă” (cum spunea Alexandrescu), străbătând Istoria.


- O relicvă a trecutului, la răscruce de vânturi şi vremuri, la hotarele a patru sate din Pusta Banatului, acest sălaş “La Stanoia” mai dăinuia încă în 1990. Stăpânul, singur şi îmbătrânit, locul gata să se surpe -

Ne întoarcem într-un târziu, din nou cu soarele în spate lunecând nesimţit spre acelaşi punct al zării în care se apleacă de milenii spre apus, înconjuraţi de cântec de ciocârlii şi ţârâit de greieri, către satul neînsemnat, pierdut în imensitatea de spaţiu şi timp, către casă, către odihnă, către ceasul de seară cu cana de vin şi poveştile sale.
Ţin minte, eram încă copil, acum 15 sau 17 ani, soseau pe la noi vânători din ţări străine, Italia, Germania, Franţa. Oamenii care cu “competenţă” şi “clarviziune” hotarau destinele vânătoreşti ale ţării au vândut acestor vânători dropioii cei mari. Aceşti cămătari n-au coborât niciodată din scaunele lor înalte ca să vadă cum în cârdul de dropii, ce-i drept pe atunci mai numeros, nu se mai întâlneau păsări tinere. Aceast indiciu pe care orice bun gospodar vânător ar trebui să-l aibă în vedere, a fost ignorat. A început regresul numeric al populaţiei de dropii. În trecut se ştiau trei staţiuni prin aceste locuri care “ţineau” aceste păsări. În ultimii ani le întâlneam doar în locul numit “Pusta Korec.” Tot mai puţine. Prin anii 1975-1980 doctorul ornitolog Munteanu a studiat dropiile din această zonă. A făcut fotografii, a publicat articole, a plecat şi nu s-a mai întors. S-au mai văzut între timp dropii şi în celelalte staţiuni. Câte una, câte două, câte trei. Rătăcitoare precum dezmoşteniţii. Din nou la Korec, cu fiecare an tot mai puţine.
*
L-au bătut comuniştii ani de-a rândul dar nu l-au înge-nuncheat. A trăit singur la sălaşul lui. Numele cred că era Stanoiev dar lumea l-a chemat “Stanu-ja” = eu rămân. Aici (în 1990, astăzi nu mai este nimic acolo) ne răspundea despre dropii cu un glas ca o tânguire: “Drooopi? Daaaa… am văzuut… Doooi…” Aşa ceva ce vezi odată în viaţă şi ţi se înfige în creier. Sunt convins că odată, nu ştiu când, voi trece pe-acolo la ceas târziu de noapte şi îl voi auzi din nou…
*
Dar iată raza de lumină scăpărând printre nori! În toamna anului 1988 soseşte la faţa locului cunoscutul ornitolog, doctor Dan Stănescu. Căile soartei, precum vânturile mării. Nu se ştie cum “cel mai mare vânător al ţării” a ajuns să pretindă a vâna dropii. Cert este că am avut sub ochi şi am citit “Proiectul acţiunii de conservare şi refacere a efectivelor de dropii din România.” Plini de entuziasm am călăuzit oaspetele pe teren. Două zile încheiate am bătut cu “Dacia” depărtările cele mai afunde, drumurile cele mai neumblate. Am fost în sate vecine, la graniţa Sârbească, apoi la graniţa Ungurească, am oprit şi întrebat ciobani şi tractorişti şi vânători şi foşti ciobani, foşti tractorişti şi vânători. Către sfârşitul ultimei zile, pe când ne întorceam dezamăgiţi şi îngânduraţi din ultima tură, a căzut exclamaţia: “Uite-le!” Două. De departe, prin binoclu, păreau femele. Nu ne-au lăsat să ne apropiem prea mult, s-au ridicat în aripi.
Apoi, în altă zi am găsit trei. Doctorul le-a fotografiat printr-un teleobiectiv arhaic alături de cârduri de capre (ataşez câteva imagini ce nu sunt prea reuşite, au însă marele merit al autenticităţii). Ne-am luat inima în dinţi şi am obţinut de la mai marii agriculturii locale o cultură de rapiţă, exact în locul în care, de mult de tot, cam după ultima mare glaciaţiune, zice doctorul, rotesc dropiile. A venit o altă toamnă şi-n-tr-un octombrie însorit dar răcoros, umblând după cocori (altă poveste şi altă legendă), pe rapiţa “noastră” am numărat şase dropii. Cu bucurie m-am grăbit la oraş să duc vestea. Cu bucurie şi entuziasm am hotărât împreună plecarea, am încărcat materiale şi hărţi, binocluri şi aparat de luat vederi (o primitivă cameră video împrumutată) şi ne-am dus să facem film despre dropii. Vă mărturisesc cu mâna pe inimă că nici acuma nu-mi vine a crede ce-am văzut a doua seară la televizorul lui Ionică, cantonierul de la staţia de pompare, cel mai apropiat punct de locul cu dropii în care aveam curent electric: Era toamnă. Se vedea Câmpia nemărginită şi soarele şi nea Ioan cu căruţa. Se vedeau cârduri de căprioare şi fazani răzleţiţi. Iar colo departe, pe rapiţa verde, se vedeau şase dropii păşind agale, ciugulind ici, colo, apropiindu-se de cadru. Înţepenise doctorul după tufa de măceş, în canal, filmând. Mândru ca un… dropioi se ţinea în căruţă nea Ioan transformat în stea de cinema: “Ţi-o plăcut cum le-a mânat bătrânul, ca pe oi?” Aşa a fost nea Ioane, ca pe oi le-ai mânat. Frumos a fost şi ne-am ales şi noi cu o dulce amintire.
Şi acum? Să vă spun oare povestea cu rezervaţia de dropii şi cu staţia de incubat? Sau mai bine să nu confundăm poveştile cu legenda?


- 1988. La “Drumul Înalt” în căutarea dropiilor cu nea Ioan şi cu nea Sandi Ienovan -

SPECII ÎN DERIVĂ. DROPIA (1992).
Constat şi nu pot decât să mă bucur constatând, că poate nu nu mai ca urmare a unui proces firesc de revitalizare a cinegeticii românesti (da, pe atunci încă mai credeam)… dropia mare (Otis tarda) a câştigat un alt plan, mai apropiat şi mai larg de interes.
Simplul vânător de ieri îşi permite să revină asupra problemei de pe poziţia cercetătorului angajat în slujba aceleiaşi cauze: dropia din România.
Investigaţiile efectuate de către colectivul de specialişti ai ICAS, precum şi recenta călătorie ce am efectuat la Devavanya (HU) nu pot pretinde că au epuizat subiectul, în schimb generează deja unele concluzii asupra existenţei şi posibilului nivel populaţional viitor al acestei păsări pe teritoriul ţării noastre. Dacă pentru începutul secolului XX, din rezultatele unor statistici de vânătoare, pe teritoriul actual al României trăiau aproximativ 5000 de dropii, găsind factori de optim biologic într-un areal vast, acest areal s-a fragmentat progresiv în zone diminuate ca număr şi ca suprafaţă, datorită atât prezenţei umane efective, cât şi prin modificarea drastică a habitatului natural prin agricultură mecanizată şi chimizare fără discernământ.





*
Prezenţa dropiei în ultimul secol şi jumătate. După Stănescu, 1991
*


Nu este surprinzător faptul că dropia mai este prezentă astăzi doar într-o zonă restrânsă, în vestul ţării, aceasta fiind una din suprafeţele de optim biologic sub aspectul ofertei cumulate a factorilor împlicaţi în existenţa speciei. Zona următoare de optim, situată în Câmpia Boianului şi Câmpia Romanaţi, deşi ofera condiţii climatice pentru existenţa dropiei, se află totuşi în situaţie incertă din punct de vedere al prezenţei actuale a păsării în ultimii doi ani, aceasta nemaifiind efectiv confirmată. Pe de altă parte, analizând situaţia europeană, se constată prezenţa nucleului populaţional din Câmpia Dunării de Mijloc, situat la est de Tisa, concentric Crişurilor, continuat în sud până la Mureş.


- Nucleul de dropii din Câmpia Tisei. După Stănescu, 1991 -

Conform observaţiilor noastre din ultimii ani, păsările existente încă la ora actuală în această zonă din vestul ţării nu pot fi considerate exemplare eratice, venite întâmplător, ci sunt componenţi stabili şi aparţinători locului. Aceasta ca urmare a faptului că sunt continuu prezente în terenul oservat iar mişcările lor, chiar în urma stârnirii de către om, nu depăşesc graniţele ţării. Acest lucru nu exclude, ci dimpotrivă, pentru a explica subzistenţa nucleului respectiv, deschide posibilitatea unui schimb de indivizi (şi prin urmare de gene cu nucleele din Ungaria. După relatările colegilor maghiari, răspândirea sudică a dropiilor în această ţară nu atinge, dar apropie Mureşul. Într-un cadru circanual asemenea fenomene se pot deci produce.
Preocupările din Ungaria pentru protecţia şi conservarea dropiei, văzute “pe viu” sunt impresionante. Ele au permis existenţa în primăvara anului 1991 a aproximativ 1000 dropii, în trei nuclee mai importante situate între Dunăre şi Crişuri.
Rezervaţia de lângă localitatea Devavanya este situată la confluenţa Crişurilor şi se circumscrie unui mai larg program de ocrotire a naturii, tributar Parcului Naţional Kiskunsag (puţin la sud-vest de renumitul Hortobagy). Pe o rază de aproximativ 25 km în jurul localităţii menţionate s-au recenzat în această primăvară 242 dropii. Rezervaţia propriu-zisă cuprinde aproximativ 3000 ha. Terenul nu este scos de sub folosinţă agricolă – se cultivă lucernă, rapiţă şi chiar cereale păioase. În principal însă, terenul este utilizat ca fâneaţă naturală pentru producere de fân, asociaţia florală este reprezentată în principal de Alopecuretum pratense, Festucetum pseudovivae, Festucetum limovietosum.
Lucrările agricole sunt obligatoriu încheiate până la sfârşitul lunii martie, astfel că la retragerea femelelor pentru pontă, în câmp nu se mai desfăşoară nici un fel de activitate. De asemenea, până în 15 iulie nu se declanşează recoltatul, după această dată se admite chiar păşunatul unor turme mici de taurine (nu ovine!).
Pe suprafaţa de 1200 ha nu se folosesc nici un fel de substanţe chimice, iar după relatările colegilor de acolo, în Ungaria din anul 1986 nu se mai utilizează insecticidele organoclorurate şi în special HCH, sub interdicţia legii.
Se urmăreşte pe cât posibil depistarea cuiburilor, mai cu seamă în împrejurimile rezervaţiei, de unde se colectează şi incubează artificial ouăle până la 2-3 zile înaintea ecloziunii, în această perioadă substituindu-se ouăle cu unele asemănătoare din lemn. Înaintea ecloziunii puilor se efectuează o nouă substituire, astfel încât pasărea eclozează şi creşte puii natural. Astfel se elimină riscul pierderii cuibarului în perioada clocirii. În acest sens există tipărituri de popularizare pentru mecanizatorii agricoli, aceştia în timpul recoltării culturilor, la stârnirea păsării de pe cuib, opresc agregatul, execută un cordon pe o rază de 30 m în jurul cuibului după care, în ziua respectivă lucrează la cel puţin 500-600 m distanţă de cuib pentru ca pasărea să se poată întoarce pe ouă. Imediat sunt anunţaţi specialiştii rezervaţiei, mecanizatorul fiind recompensat cu 200 forinţi pentru fiecare ou astfel protejat şi un plus de 300 forinţi pentru executarea cordonului în interiorul căruia nu se mai recoltează.
Aş mai aminti respectul pentru natură care ne-a înconjurat peste tot în ţara vecină (într-adevăr, parcă eram în altă ţară!), concretizat în multe zone intacte natural, cât şi lipsa hârtiilor mototolite sau nu cu care suntem atât de obişnuiţi pe şi în jurul şoselelor noastre.
Cu toate acestea, specialiştii maghiari sunt pesimişti. Consideră că într-adevăr această specie este “îmbătrânită,” lucru datorat rigidităţii de adaptare care duce la scăderea efectivelor şi restrângerea posibilităţilor de revitalizare prin schimb de gene (pe plan european, îmbătrânită sau nu, specia este în refacere după alţi 15 ani, în 2007). Între 30 şi 50% din ouăle incubate de ei se dovedesc sterile. Colegii vecini nu au apelat încă la schimb de gene din populaţiile spaniole sau ucrainene, probabil o vor face la o scădere mai alarmantă de efective. După câte am înţeles nu se implică în cercetări ştiinţifice, fiind mai mult preocupaţi (deocamdată) de aspectul tehnic.
Consider că este inutil să discutăm despre viitorul dropiei în ţara noastră. Fără nici o îndoială acesta nu se va asigura prin eliberarea în teren a păsărilor crescute în captivitate. Asemenea acţiune nu şi-ar avea rostul, atâta timp cât pe teren pasc orzul bine chimizat 6000 de oi (atâtea păştea IAS-ul local în zona cu dropii). Dacă nu veţi uita şi “neapărat trebuitorii” dulăi sateliţi, puteţi realiza şi singuri un bilanţ.
În sfârşit, atâta timp cât Otis tarda nu beneficiază de măsuri protective concret structurate legal, viitorul ei pe teritoriul românesc continuă să stea sub un mare semn de întrebare.










*
Dan Stănescu fotografiind o dropie crescută în captivitate. Devavanya (HU), 1991
*







DROPIA ÎŞI AŞTEAPTĂ ÎNCĂ SENTINŢA (manuscris nepublicat, iulie 1991)
“Din milosîrdia strămoşilor vînători de mult a tăcut mugetul bourilor în codrii, a intrat în tihna pieirii zimbrul şi au fost distruşi brebii. Unii dintre contimporanii mei sunt tot aşa de aplecaţi să desfiinţeze complet sămînţa oricărui vînat de pe pămînt, din aer şi din apă. Legile de protecţie ale vînatului şi pescuitului şi crearea regiunilor de pace completă pentru sălbăticiuni luminează întrucîtva anii de după războiu, care, ca şi aiurea, au adus şi în ţară la noi atîta mîhnire… Astfel, mai curînd şi inimile noastre vor răspunde vorbelor Apostolului, care grăia atît de pătrunzător de iubire. După două mii de ani, vorbele sfinte n’au trecut încă din texte în inimi.” Mihail Sadoveanu – iulie 1938.
La jumătate de veac după ce Maestrul a înşirat din condeiul inegalabil cuvintele de mai sus, România a ajuns în situaţia de a şterge definitiv de pe lista faunei încă o specie. Nu este vorba de un oarecare anonim coleopter, sau de o elusivă salamandră, ci tocmai despre cea mai mare şi cea mai nobilă pasăre a Europei, legată legendar şi indestructibil de numele bărăganelor româneşti prin tablourile zămislite de nepieritoarele vorbe ale artistului care a fost Alexandru Odobescu.
Într-o încercare de sinteză şi punctare a cunoştiinţelor de nivel actual asupra evoluţiei speciei Otis tarda, pentru arealul care ne interesează, respectiv cel european, voi începe prin a arăta că pe teritoriul actual al României au existat acum câteva sute de mii de ani, în ultimul interglaciar, două specii de dropii dispărute, dropia de astăzi habituând în şi din Neolitic în Câmpia Tisei. Fără a se stabili cu precizie momentul de individualizare a speciei, nu avem certitudinea că ea nu a existat în forma actuală încă din Paleolitic. Prin urmare, specia este aproximativ contemporană începutului formării omului.
Primele informaţii scrise care ne provin vorbesc despre înmulţirea peste măsură a păsării în sec. XVII-XVIII, fenomen care avea să producă pagube agriculturii. Pe de altă parte, în jurul anului 1870, informaţiile pe care le avem, de la martorul competent care ne mărturiseşte că a străbătut zona stepică a Bărăganului în căutarea dropiilor (este vorba de Al. Odobescu), nu sintetizează date cifrice concrete. Autorul nu face estimări cantitative asupra populaţiilor de dropii. Informaţii importante survin însă pe parcursul povestirii, prin descrierea biocenozei specifice: “Dinainte-i e spaţiu nemărginit; doar valurile de iarbă, cînd înviate de o spornică verdeaţă, cînd ofilite sub pîrlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijorarea nestatornicului ocean… E groaznic de a vedea cum aceste jivine (vulturii cei falnici) se răped la stîrvuri şi se îmbuibă cu mortăciuni, cînd prin sohaturi (păşuni în preajma apelor sau locurilor mlăştinoase) pică de bolesne cîte o vită din cirezi!”
Aşadar, în perioada amintită, aspectul peisagistic al teritoriului geografic de care ne ocupăm este încă acela de stepă invadată de asociaţia florală caracteristică reprezentată predominant din graminee. Exploatarea umană în teritoriu se limita la păşunatul animalelor domestice. Muzeul de la Devavanya (HU) aduce mărturie despre existenţa exact a aceleiaşi situaţii în Câmpia Tisei.
Cu toate acestea, nu putem ignora faptul că începând din jurul localităţilor, chiar anterior sec. XVII şi mai apoi cucerind progresiv noi teritorii de stepă, se produc desţeleniri şi cultivări agricole. Nu putem contesta că aceste câmpuri cultivate, adevărate concentrări de hrană, au produs creşteri populaţionale şi implicit invazii producătoare de pagube din partea animalelor şi păsărilor sălbatice, printre care şi dropia.
Regresul păsării în Europa este în primul rând corelat cu inventarea armelor cu glonţ, spre vremea noastră abia, tehnicile agricole duc la scăderea catastrofală până în pragul dispariţiei. Statisticile de vânătoare arată că la începutul sec. XX au trăit la noi în ţară aproximativ 5000 dropii (probabil chiar mai multe), localizate în 14 regiuni geomorfologice corespondente câmpiei, inclusiv în Transilvania.
În preajma anilor 1940 povestirile lui C. Rosetti-Bălănescu ne edifică asupra deplinei transformări a stepei într-o agrobiocenoză din care nu lipseşte totuşi dropia şi spârcaciul (Otis tetrax): “Ne înfundăm mai departe într-o împărăţie de orz…”
Cu toate că habitatul originar al speciei este reprezentat de pajiştile cu vegetaţie spontană ierboasă dominată de graminee (Alopecuretum pratense, Festucetum pseudovivae, Poa spp., etc.), agroecosistemele fiind adoptate ca mediu de viaţă fortuit, se constată că într-o primă fază de exploatare primitivă a acestora pasărea se menţine în limite populaţionale bine reprezentate (vezi mai jos şi constatările lui Farago, 1991). Cu începere de la 1940 se produce, ca dealtfel în toată Europa, declinul numeric tributar mai multor cauze între care fragmentarea monoculturilor şi tehnicizarea agriculturii. Bineînţeles şi vânătoarea încă puţin stăvilită a avut rolul ei în decăderea acestei specii care are o deosebit de scăzută rată de reproducţie. Efectivul palearctic total de dropii în 1983 se situa în intervalul de 15.000 – 20.000 exemplare (ceea ce este ciudat, în 1996 Kollar estimează între 24.945 şi 29.983).
Pentru teritoriul ţării noastre ultimele observaţii efectuate în zona vestică înregistrează un efectiv de 24 păsări în februarie 1991 şi opt păsări în aprilie acelaşi an, acestea reprezentând rămăşiţele unui nucleu stabil autohton. În Ungaria pentru aceeaşi perioadă se însumează un efectiv de 1000 exemplare.
Faţă de acum 15 ani (pentru care interval deţinem evidenţa exactă a evaluărilor, în măsura în care au fost corect efectuate), când totalul de dropii a sumat 259 exemplare pe întreg teritoriul ţării noastre, în anul 1991 s-au mai înregistrat doar 9,3%.
În perioada imediat următoare în care se semnalează declinul numeric alarmant al populaţiilor nu se iau nici un fel de măsuri, afară de interdicţia vânătorii. Paradoxal, după 15 ani, încă se stă în expectativă, cu toate că se cunoaşte situaţia, acum se înclină a se concluziona că este prea târziu pentru a mai intreprinde ceva.
Dropia, specie de origine asiatică, în perimetrul palearctic de astăzi are areal disjunct, suprapunându-se din estul Asiei până în sud-estul Europei extinderii stepei şi semideşertului. Doar în Spania spaţiul habitual corespunde secvenţei ecologice a pădurilor xerofil – termofile, sau climatului subtropical marin.
La ora actuală se consideră existente, în Europa, trei focare native de dropii; respectiv cel din Peninsula Crimeea – Câmpia Ucrainei – nordul Mării de Azov; focarul Dunării de Mijloc, situat la est de Tisa, concentric Crişurilor, cu continuitate în sud până peste Mureş; şi cel din Peninsula Iberică.
Pătrunzând în trecutul speciei vom constata că formarea prin scindare, datorită regresului populaţional, a nucleelor de dropii amintite, este un fenomen de dată recentă.
Existenţa speciei este definită prin organizarea în grupuri sociale variabile în jurul a 20-40 indivizi habituând un areal, dar mai cu seamă, în cadrul acestuia exprimându-şi preferinţele pentru anumite arii de dominanţă care de regulă se suprapun locurilor de rotit. Desigur, specificul de trai gregar este ca la majoritatea speciilor mai puţin accentuat în perioada de vară şi dimpotrivă mai pregnant în perioada de iarnă, când gregarismul este o garanţie a supravieţuirii. Tot iarna au loc şi deplasările eratice, mai mult sau mai puţin distante, dictate de cerinţele de hrană.
În faza originală, stabilă, echilibrată şi în absenţa factorului uman disturbant şi limitator, tocmai aceste perioade erau responsabile de fluctuaţia genetică prin schimbarea de indivizi în cadrul populaţiilor. Schimbul aleator de gene se desfăşura prin propagare, din aproape în aproape, din peninsula Iberică până în Munţii Ural (presupunere nesusţinută de investigaţiile genetice ulterioare, după cum vom vedea mai jos).
După cum se constată, în Câmpia Dunării de Mijloc, dropia beneficiază de un larg areal în care factorii edafici şi climatici îi sunt favorabili. Dacă în Ungaria, datorită preocupărilor pentru protecţia păsării (apropo, aflăm că în 2007 s-au alocat 4,1 milioane euro), există la ora actuală trei nuclee populaţionale, unul dintre ele situat pe confluenţa Crişurilor întinzându-se în partea lui sudică până aproape de Mureş interesează prin imediata vecinătate cu locurile din România.
Un al patrulea nucleu populaţional a existat până de curând, mai mult sau mai puţin extins funcţie de momentul istoric, în unghiul sudic dintre Mureş şi Tisa. Exemplarele observate ca stabile (variabil între şapte şi nouă) sunt rămăşiţele unui grup social aparţinător nucleului amintit.
Din analiza factorilor determinanţi ai optimului biologic pentru dropie, prin sumare, s-au stabilit două zone maxim favorabile din punct de vedere climatic, respectiv sudul şi vestul ţării. Dacă alăturăm acestei constatări factorul antropic reprezentat prin prezenţă şi activitate umana în teritoriu, vom constata situaţia deosebită a zonei de vest unde, datorita vecinătăţii frontierelor de stat şi a regimului restrictiv binecunoscut privitor la circulaţia în zonă, am asistat la un impact oarecum atenuat. Probabil aceasta este şi explicaţia prezenţei actuale a păsării în zona la care ne referim.
Pentru arealul vestic al dropiei din ţara noastră nu avem mărturii scrise. Putem însă recunoaşte din relatările orale că fenomenul a urmat un curs similar zonelor sud-estice. De asemenea, prezenţa abundentă a păsării în secolul trecut este semnalată fără încadrări cifrice exacte.
Apariţia în februarie 1991 a unui grup social de 19 indivizi pe câmpul de orz situat pe fondul de vânătoare nr. 1, Beba Veche demonstrează că datorită poziţiei geografice, odată cu refacerea aspectului biotopului, ne putem aştepta la stabilizarea unui număr mai mare de dropii pe teritoriul amintit. Se pare că ariile de dominanţă, incluzând după cum am arătat şi locurile de rotit, au un grad înalt de imprimare în memoria ancestrală a speciei.
Concluzionăm că odată re-oferite condiţiile habituale iniţiale, dropia va răspunde prin creşterea populaţională sub două aspecte:
1) Înregistrarea unei expansiuni numerice din chiar rămăşiţele nucleului existent (răspuns numeric).
2) Stabilizarea păsărilor care “vizitează” zona în perioada de iarnă, pornind din nucleele învecinate de pe teritoriul ungar.
Noi, cei care suntem convinşi că dropia mai poate fi salvată, putem eventual iniţia un apel către toţi iubitorii naturii din ţară, în scopul unui ajutor financiar. În definitiv, această pasăre nu aparţine nici semnatarului acestor rânduri, nici d-lui Ministru al Mediului. Aparţine, atât acum, cât şi în viitor, ţării şi naţiunii române. Noi însă nu avem posibilitatea de a elabora hotărârea legală de instituire a unei rezervaţii pentru protecţia dropiei.
Ţinând cont de imediata vecinătate, este important să incităm interesul părţii iugoslave în speranţa iniţierii unor eforturi paralele în acest sens dictate de obiectivul urmărit; creşterea numerică peste limita pericolului consangvinizării, care nu se poate realiza pe un areal restrâns (care parte iugoslvă se pare că a format cu succes o rezervaţie lângă localitatea Mokrin unde se pot vedea şi fotografia dropii – Marko Tucakov, relatare personală, mai, 2002). Ne-am permis să facem, deja, unele demersuri în acest sens şi ne vom permite să încercăm să atragem atenţia organismelor internaţionale interesate (Great Bustard Working Group) asupra situaţiei acestei specii în România (vezi mai jos). Ar fi de un deosebit interes să putem realiza o documetare la faţa locului (cum am reuşit în Ungaria) şi asupra nucleelor din Peninsula Iberică şi din Ucraina pentru a putea iniţia sau măcar prospecta posibilitatea unui schimb de material biologic (între timp s-a dezvoltat Internetul, datele sunt prezentate acolo, uşor de accesat).
Ca şi concluzie, nu este încă târziu a se interveni pentru stăvilirea pierderii speciei din fauna ţării. Măsura de primă urgenţă în acest sens este înfiinţarea unei rezervaţii în care să se refacă biocenoza stepică originară sub aspect floristic şi entomofaunistic, pe un teritoriu de aproximativ 3000 ha, lucru pentru care dealtfel există propunere şi documentaţie înaintate la ministerul de resort…
*
Nu întâmplător am început cu cuvintele lui Mihail Sadoveanu, exprimate ca o speranţă asupra faptului că şi la noi în ţară se va urma înfiinţarea de rezervaţii naturale pentru protecţia speciilor ameninţate. La jumătate de veac şi mai bine după ce Maestrul a înşirat din condeiul inegalabil vorbele amintite, ne aflăm în situaţia de a constata cu durere că încă, pretutindeni şi aiurea se poate, iară la noi în ţară, ba. (Notă: pe lângă autorii citaţi în text şi modeste observaţii personale, cele de faţă se bazează pe compilaţia de date rezultată din strădania d-lui dr. biolog Dan Stănescu).

PRELUCRARE DUPĂ SANDOR FARAGO, 1991. “Possibilities of survival of great bustard (Otis tarda L.) stocks in Hungary under present altered environmental conditions.” Posibilităţi de supravieţuire a populaţiilor de dropii în Ungaria în condiţiile prezente de mediu alterat.
Înainte de războiul II mondial efectivele de dropii în Ungaria au numărat 7.500-8.000 indivizi şi au fost stabile. S-au împuşcat intensiv până în 1969 când au rămas aproximativ 2.700 şi s-au luat măsuri de protecţie (sigur, la noi încă se împuşcau pe valută când mai erau 20). Datorită protecţiei, la sfârşitul anului 1970 existau peste 3.000, în anii următori se pare că a fost perioada de scădere, în 1985 recensământul în toată Ungaria a arătat că există aproximativ 2.700. În Februarie 1986 s-au numărat 2.365 exemplare.
Relaţia cu mediul: Mulţi autori susţin că agricultura este responsabilă pentru scăderea efectivelor. Aceasta însă pare să fie doar o explicaţie parţială. Cercetările lor au arătat că nu există relaţie directă între schimbările numerice în populaţiile de dropii şi schimbările de suprafaţă în stepa ierboasă. Astfel ne-am aştepta ca cele mai multe păsări să se găsească în zonele cu stepă necultivată cele mai întinse. Cu toate acestea, a fost arătat că densităţile cele mai ridicate se găsesc acolo unde stepa cu ierburi naturale reprezintă 20-25% din teren, restul fiind cereale cultivate, fabacee şi chiar tuberculoase. În contrast cu ariile omogene de stepă întinsă, parcelele relativ mici şi mijlocii de culturi în proporţie adecvată oferă condiţii optime pentru specie, asigurând adăpost, hrană şi zone de cuibărit în tot cursul anului. Ocuparea voluntară a câmpurilor cultivate de către dropie, stă mărturie pentru plasticitatea ecologică a păsării, arătând posibilităţi excelente de adaptare la schimbări de mediu.


Tabelul nr. 1. Distribuţia cuiburilor găsite în diferite habitate în Ungaria, 1985
Habitat de cuibărit Număr de cuiburi %
Grâu de toamnă 234 27,3
Orz de toamnă 39 4,6
Lucernă 245 28,6
Trifoi roşu 22 2,6
Păşune cultivată 89 10,4
Păşune naturală 211 24,6
Altele 16 1,9
TOTAL 856 100,0



Tabelul nr. 2. Cauzele distrugerii cuiburilor în Ungaria, 1985
Cauza Număr de cuiburi %
Cosit 199 67,0
Substanţe chimice 44 14,8
Prădători 28 9,4
Inundaţii, precipitaţii 13 4,5
Păşunat 4 1,3
Pregătirea solului 4 1,3
Prăşit 4 1,3
Necunoscut 1 0,4
TOTAL 297 100,0


Cercetările au mai arătat că zonele agricole sunt mai bune pentru cuibărit decât deşerturile alcaline arhaice. Solurile care au fost îmbunătăţile prin arătură sunt mai potrivite datorită faptului că drenează apa de suprafaţă. Pe terenuri nearate, apa poate inunda cuiburile rezultând în mortalitate embrionară de până la 20-25%. În acordanţă cu observaţiile cercetătorilor ungari, condiţiile de microclimat la nivel de sol diferă de asemenea: temperaturile medii şi extreme ale solului, cât şi ale aerului imediat deasupra au diferit pentru soluri cultivate şi necultivate. Aceste valori au fost întotdeauna mai stabile la solurile arate, deci mai favorabile.
Puii de dropie se hrănesc la început cu insecte. S-a găsit că artropodele sunt în cantităţi de 3-5 ori mai mari în cultura de grâu comparativ cu stepa necultivată de asociere Achilleo-Festucetum pseudovinae, aceleaşi valori sunt încă şi mai ridicate, 10-15 ori pentru cultura de lucernă. În acelaşi timp şi varietatea speciilor, în special Coleoptera, creşte în condiţii de cultură.
Condiţiile favorabile de hidrologie a solului, microclimat, hrană constând din artropode au fost bazele pentru transmigrarea dropiei în noi habitate de cuibărit în Ungaria. Tabelul nr. 1 arată că dropiile pot cuibări în culturi cel puţin tot atât de bine ca şi în stepa primordiala. Cu toate acestea, problema constă în periclitarea cuiburilor în culturi! În situaţia actuală, contradicţia dintre condiţiile favorabile “naturale” oferite de culturi şi ceea ce subsecvent urmează, adică periclitările antropogene ale cuiburilor în aceleaşi arii reprezintă factorul critic care ameninţă viitorul păsării (exact aşa cum am gândit eu în 1990, nu chimicalele sunt problema, cum susţinea Dan Stănescu ci distrugerea fizică a cuiburilor!). Vezi Tabelul nr. 2.
În acordanţă cu rezultatele investigaţiei din 1985, 35% din cuiburi sunt distruse, vezi Tabelul nr. 2. (eu cred că mai multe sunt distruse).
Tabelul nr. 3. Cauze periclitând cuiburi şi ouă salvate între 1983-1985.
Cauza ameninţării cuiburi % ouă %
Cosit fâneţe 270 86,0 500 87,0
Prăşit 12 3,8 20 3,6
Chimicale 6 2,0 13 2,3
Arat superficial 4 1,3 7 1,2
Recoltări 4 1,3 6 1,0
Cules de muşeţel 4 1,3 6 1,0
Discuit 3 1,0 4 0,7
Irigaţii 2 0,6 4 0,7
Îngrijire arbori 2 0,6 4 0,7
Colectare fân 2 0,6 3 0,5
Arat normal 1 0,3 2 0,3
Fertilizat 1 0,3 2 0,3
Semănat 1 0,3 2 0,2
Necunoscut 2 0,6 3 0,5
TOTAL 314 100,0 575 100,0
(Acestea sunt prin urmare ouăle care au fost colectate şi incubate artificial la Devavanya).

Tabelul nr. 4. Diferenţa între proporţia de cuiburi estimate a exista
şi cuiburile salvate în diferite grupe de habitat, 1985.
Habitat Nr. cuiburi estimate (%) Nr. cuiburi salvate (%) Diferenţa (%)
Stepă ierboasă 35,0 47,7 +12,7
Papilionaceae 31,2 43,0 +11,8
Cereale cultivate 31,9 2,3 -29,6
Altele 1,9 7,0 +5,1
(De unde se vede că în cereale cultivate este greu să se salveze cuiburile?)

Informaţii mai specifice s-au obţinut prin investigarea factorilor care au ameninţat cuiburile astfel justificând colectarea ouălor şi transferul lor la Rezervaţia de la Devavanya, vezi Tabelul nr. 3. Tehnologiile variate aplicate în agricultură nu numai că ameninţă cuiburile şi progenitura, dar de asemenea pot distruge adulţi. Examinarea carcaselor găsite în anii recenţi (n=58) a arătat că 19,0% au fost omorâte prin cosirea fâneţelor, şi 5,2% prin aplicaţii de chimicale. Cea mai ridicată cauză de mortalitate a fost însă tot de natura antropogenă, coliziunea cu sârmele de înaltă tensiune (25,9%). Ca şi concluzii, măsuri de luat:
1. Activităţile de protecţie să se intensifice în arii de conservare naturală.
2. Ouăle salvate să fie incubate, puii crescuţi şi integraţi în populaţiile naturale.
3. Arii de rezervaţie de 300-400 ha să fie stabilite în zona centrală care serveşte populaţiile ameninţate din zone cultivate.
În Ungaria punctele 1. şi 2. au fost deja aplicate ca urmare, 1.343 ouă şi 153 pui de dropie au fost salvaţi între 1979-1986 şi 413 păsări au fost readaptate în populaţiile naturale din jur. În plus, se planifică să se stabilească noi rezervaţii mici în jurul zonelor de cuibărit a populaţiilor mai mărunte. Este necesar să se cultive lucerna şi rapiţă pe tarlale de 20-30 ha în zonele respective. Să se evite lucrările în primăvară. La periferia stepelor naturale cât şi culturilor de lucernă şi rapiţă să se cultive grâu de toamnă. Prima cosire la lucernă să se evite pe cât posibil, pierderile să fie compensate din surse centrale.
În condiţiile ecologice, economice şi sistemul agricol actual din Ungaria asta pare să fie singura soluţie posibilă. Dacă se reuşeşte implementarea măsurilor de mai sus scăderea efectivelor poate fi stopată. Cu toate acestea, datorită faptului că posibilităţile sunt limitate se prea poate să nu reuşească stoparea transmigraţiilor care se produc către ţările de la sud, aşa cum s-a întâmplat în ultimele trei ierni. (Iată de ce este necesar să existe rezervaţii şi în acele ţări de la sud, ca în acest fel să nu constituie habitat de diluţie şi pierdere ci de susţinere).
PRELUCRARE DUPĂ C. PITARA, D. LIEJKFELDT şi J.C. ALONSO, 2000. “Population subdivision in Europe’s great bustard inferred from mitochondrial and nuclear DNA sequence variation.” Diviziunile populaţionale la dropiile din Europa rezultate din analiza ADN mitocondrial şi nuclear.
S-a luat sânge de la 66 dropii din şase zone de reproducţie diferite după cum urmează: Madrid-Spania, Caceres-Spania, Rathenow-Germania, Devavanya-Ungaria, Saratov-Rusia, Nitra-Slovacia (urmează două-zeci pagini de explicaţii cum s-a făcut: probele de sânge s-au pus în piuă şi au fost pisate bine, s-a adăugat câte-un pumn de sare, piper un vârf de cuţit, s-a dat la foc iute, etc…). S-a concluzionat că nu este nici un fel de genetică comună între populaţia din Spania şi cele din Europa continentală. Nu există nici un fel de curgere genetică mediată prin părinţi ceea ce indică o izolare genetică de lungă durată între eceste populaţii.
Aplicând acel conservativ 2% pentru un milion de ani “ceas al DNA mitocondrial” (citaţii în Klinka şi Zink 1997) în conjuncţie cu divergenţa estimată a secvenţei între populaţiile din Spania şi Europa de 0,47% sugerează că diferenţele au evoluat aparent în decursul ultimilor 200.000 ani. Această estimare, cu toate că este subiect pentru largi şi nedeterminate erori, cade bine tocmai în istoria cunoscută a Pleistocenului glaciar şi se potriveşte cu prima fosilă de dropie din Spania (350.000 – 118.000 ani în urmă; Sanchez 1995).
Partiţia completă macro-geografică a dropiilor în două unităţi moderat divergente filogeografic ar putea fi cauzată fie de către existenţa unei bariere izolatoare topografic, sau izolare prin distanţe mari geografice (Avise 1996). Posibilitatea din urmă a fost contrazisă de observaţia că prin DNAmt (ADNmitocondrial) curgerea de gene între populaţii nu a corespuns cu distanţele geografice, în particular când s-a comparat Devavanya cu Madrid (Nm=0,17, distanţa=2000 km) şi Devavanya cu Saratov (Nm=7,53, distanţa=1800 km). Aşadar, habitate ostile sau lanţuri muntoase de mare înălţime au restricţionat driftul genetic şi au creat arii de endemism care de asemenea interesează şi alte taxe larg răspândite în Europa (eg. greieri, Cooper şi colab. 1995; râs, Beltran şi colab. 1996, şoareci, Bilton şi colab. 1998; pitulice, Helbig şi colab. 1993).
Se presupune că dropiile din Peninsula Iberica (PI) şi Europa Continentală (EC) au fost izolate în refugii separate în timpul ultimei perioade glaciare (şi probabil în timpul mai multor perioade reci din Quaternar). Populaţia din PI se consideră că a rămas acolo izolată, nordul Europei pare că a fost colonizat de indivizi din alte părţi. Este totuşi dificil să se tragă concluzii clare deoarece populaţiile care au intervenit în acest proces sunt extincte (ultima cuibărire în Franţa 1863, Italia şi Grecia la sfârşitul sec. 19, Yugoslavia 1949, Polonia 1978).
Dropiile din PI sunt sedentare, cele din Europa Centrala se dispersează neregulat (mai ales ca răspuns la iarna severă) iar cele din Rusia şi Asia sunt migratoare pe largi distanţe (Glutz şi colab. 1973).
Datele prezentate în acest articol sunt importante pentru un efort pan-European de conservare în cel puţin două feluri: în primul rând se pare că avem două grupe distincte separate evolutiv. Pentru a păstra istoria evolutivă unică a acestor unităţi separate se recomandă managerilor să caute indivizi din aceeaşi unitate atunci când colonizează dropii. În al doilea rând, diferenţele genetice semnificative sugerează independenţa demografică considerabilă între populaţiile locale chiar şi între distanţe geografice mici. Preferinţele ecologice ale dropiei, combinate cu puternica filopatrie a femelelor, selecţia marcantă a masculilor pentru anumit loc de rotit, şi reproducţia anuală scăzută, implică o ridicată vulnerabilitate către extincţie. Autorii încurajează studiul pe scală microgeografică pentru a identifica populaţii unice locale şi a le gospodări ca unităţi separate.

ADĂUGIRI ÎN 2007.
Am văzut deci că modul cel mai eficace de a împiedica dispariţia dropiilor din România s-a găsit a fi înfiinţarea unei rezervaţii în partea de vest a ţării, acolo unde ele au existat din vechime în proximitate (sau mai bine zis parte din) cu populaţiile Central Europene. A se vedea din nou în materialul de mai sus că populaţiile Central Europene “se dispersează neregulat” pe când cele din Rusia şi Asia “sunt migratoare.” Părerea lui Dan Stănescu a fost că populaţiile noastre din Dobrogea şi din Bărăgan au aparţinut tipului Rusesc-Asiatic, fiind practic un fel de exclave ale nucleului care datorită condiţiilor propice în anumite perioade au fost bine reprezentate numeric în sudul ţării. Cu toate acestea, în condiţiile de astăzi, nu mai avem siguranţa că păsările din nucleul asiatic vor mai migra şi se vor mai stabiliza în Bărăgan, pe de altă parte nu ştim dacă odată eliberate din captivitate în Bărăgan, dropiile noastre nu îşi vor lua zborul şi călători către rudele lor de la est. Stănescu obişnuia să spună că “de fapt adevărata patrie dintotdeauna a dropiilor – pentru România – nu a fost Bărăganul, ci Câmpia de Vest, atâta doar că în Banat şi Ardeal nu s-au întâmplat scriitorii de marcă care să scrie despre ele.”
Prin anii 1990-92 mergeam cu rapoartele noastre ştiinţifice la Bucureşti, la Ministerul Mediului (aflat în aceeaşi impunătoare clădire). Trebuia să “raportăm” unui anume şef de birou (căruia din fericire i-am uitat numele), un personaj temperamental şi temut de către cei din jur. Acesta încerca să ne lămurească că de fapt există rezervaţie de dropii gata întocmită sub egida Academiei Române şi că nouă nu ne rămâne decât să mergem în teren şi să ordonăm (în felul în care ordona dumnealui subalternilor) agricultorilor din zonă ce anume să facă sau să nu facă. Agricultorii din zonă erau pe atunci Intreprinderea Agricolă de Stat locală, cu care ce-i drept noi am colaborat destul de bine. Într-o anumită perioadă chiar am depozitat la ei o cantitate de sămânţă de lucernă cu care urma să se înfiinţeze o cultură. Ulterior, nu mai reţin din ce motive, proiectul a eşuat şi sămânţa a fost vândută pentru recuperarea banilor. În orice caz, IAS-ul avea interesele sale şi deplina autoritate de a-şi face treaba nestingherit pe teritoriul său. Ceea ce mi se pare extrem de important este că între timp IAS-ul respectiv s-a desfiinţat, fără ca nimănui să-i treacă prin minte că ar fi cumva momentul oportun de a înfiinţa o rezervaţie pentru dropii adevărată. Nu ştiu exact care este acuma forma de proprietate a parcelei pe care am avut-o noi în vedere pentru rezervaţie, ştiu doar că în zonă s-au efectuat tranzacţii mari şi nu tocmai limpezi cu terenuri despre care au scris ziarele din ţară (http://www.hotnews.ro/pp_articol_6791-Ju...ciar.htm). În concluzie, în trecut pământul respectiv făcea parte din averea ţării, nici vorbă nu putea fi de a-i schimba destinaţia, căci el trebuia să producă venituri pentru ţară (măcar dacă era pământ de primă calitate, de fapt un mozaic de sărături şi lăcovişti cu care greu poţi face profit). Dar acuma?
În fine, despre dropii am vorbit (ba nu, trebuie să spun că şi în prezent – 2007 – se mai văd dropii în zonă), despre terenul cu dropii am vorbit, să vedem ce mai este de adăugat…
În primul rând despre preocupările recente din România. Recent însemnând anul 2006. Un coleg din cadrul unei instituţii de stat (care vrea să-şi păstreze anonimatul) a fost (din nou) însărcinat cu cercetarea situaţiei dropiilor româneşti. Se pare că se încerca organizarea unei “rezervaţii private de dropii” pe nu ştiu ce moşie particulară din Bărăgan. Colegul a solicitat ajutor pe care l-am întors în mai multe feluri; întâi prin trimiterea informaţiilor de “prima mână” legate de acţiunile din jurul anilor ’90 pe care încă le mai deţin (inclusiv notiţele de la Devavanya), apoi am extras şi am tradus pentru el câteva articole din literatura ştiinţifică internaţională (dintre care redau mai sus două prelucrări ce mi s-au părut mai interesante, desigur nu este cazul să intrăm aici în detalii tehnice), şi în sfârşit am contactat pe dr. Patrick Osborne de la Universitatea Stirling (UK) care era implicat în proiectul de reintroducere a dropiilor în Anglia. Profesorul Osborne a sugerat ca autorităţile româneşti să înainteze o invitaţie către Universitatea Stirling, să găzduiască câţiva specialişti ai grupului de lucru pentru dropie, să le prezinte terenul potenţial unde se preconizează a se reface populaţiile de dropii în România, să discute şi să includă România ca şi partener în acţiunile de refacere (referitor la studii, organizarea proiectelor, importul de păsări de la Saratov, ş.a.m.d). Cu alte cuvinte o acţiune în parteneriat demnă de o ţară a Europei. Ei, vreţi să ştiţi ce au răspuns ai noştri… ca brazii? Hahaha! Ce dropie, dom’le? Care Europă?
În ce priveşte preocupările recente din Europa, ştim că Anglia a declanşat acum câţiva ani un proiect foarte hotărât şi se pare încununat cu succes (vezi http://www.greatbustard.com/). Preocupări de refacere există şi în Slovakia (http://www.dropy.sk/index.php?cmd=&lang=uk), Spania continuă să fie pe primul loc ca număr de exemplare, peste 10.000 (http://www.proyectoavutarda.org), Ukraina se pare că are şi de dat la alţii (în jur de 8.000 păsări), şi până şi Serbia (cu toate războaiele, bombardamentele şi embar-gourile) a reuşit să îşi facă o rezervaţie de dropii unde se găsesc dropii (http://www.velikadroplja.com). Mai multe informaţii despre situaţia actuală a dropiilor în lume (şi fotografii minunate) se pot găsi la: http://www.birdguides.com/species/species.asp?sp=047011 şi http://www.rdb.or.id/detailbird.php?id=38
În concluzie, până să facă Guvernul României rezervaţie (“şi din gură, şi din carte, că ne eşti aşa departe”), până s-o facă un magnat latifundiar din Bărăgan (în coteţul găinilor), sau până s-o facă Ion Ţiriac în vestul ţării, unde îi este locul… dropiile noastre şi-au cam luat zborul: “Am aşteptat destul, fârtaţilor, acuma fugim graniţa la sârbi!”

''Un caine care nu are un galop de clasa nu-mi spune nimic, poate ponta tot ce zboara. Vanatoarea trebuie sa fie ca o poezie. Cand vanezi cu un caine, acesta trebuie sa exprime din plin caracteristicile rasei. ''. (Dr. Giorgio Guberti)
10-10-2011 08:21 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Sorin Flutur Offline
Administrator

Mesaje: 2.899
Alaturat: Jul 2011
Reputatie: 1
Mesaj: #2
RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
in anii 80 am cunoscut un taran care a prins o dropie in comuna Craiva, jud.Arad...vanatorul este in vesnicile plaiuri ale vanatorii....iar eu dropie nu am avut norocul sa vad...cum putem face sa vedem din nou dropii in Campia de Vest?

''Un caine care nu are un galop de clasa nu-mi spune nimic, poate ponta tot ce zboara. Vanatoarea trebuie sa fie ca o poezie. Cand vanezi cu un caine, acesta trebuie sa exprime din plin caracteristicile rasei. ''. (Dr. Giorgio Guberti)
(Acest mesaj a fost modificat ultima data: 11-11-2011 08:06 PM de Sorin Flutur.)
11-11-2011 01:43 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Marius Offline
Membru

Mesaje: 32
Alaturat: Nov 2011
Reputatie: 0
Mesaj: #3
RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
(11-11-2011 01:43 PM)Sorin Flutur Scris:  cum putem face sa vedem din nou dropii in Campia de Vest?

Stai pe langa frontiera. Poate trece vreuna...Big Grin

Marius, membru al Forum - Caini de vanatoare din Nov 2011.
11-12-2011 10:40 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Sorin Flutur Offline
Administrator

Mesaje: 2.899
Alaturat: Jul 2011
Reputatie: 1
Mesaj: #4
RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
ce zici?....sa ma mut la vama?

''Un caine care nu are un galop de clasa nu-mi spune nimic, poate ponta tot ce zboara. Vanatoarea trebuie sa fie ca o poezie. Cand vanezi cu un caine, acesta trebuie sa exprime din plin caracteristicile rasei. ''. (Dr. Giorgio Guberti)
11-13-2011 08:49 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Marius Offline
Membru

Mesaje: 32
Alaturat: Nov 2011
Reputatie: 0
Mesaj: #5
RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
Am glumit... serios...
Se stie ca mai trec granita in Bihor si in Arad. Pornind de la asta, o tara normala ar putea crea un nou nucleu. Nu e cazul nostru...

Marius, membru al Forum - Caini de vanatoare din Nov 2011.
11-14-2011 08:59 AM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Lavinia Pavel Offline
Membru

Mesaje: 6
Alaturat: Jul 2011
Reputatie: 0
Mesaj: #6
Lightbulb RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
S.Flutur, ceva mai original gandit si scris de tine, nu postezi ? Deunde tot copiezi articolele astea ? fara suparare

Lavinia Pavel, membru al Forum - Caini de vanatoare din Jul 2011.
11-14-2011 04:36 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Sorin Flutur Offline
Administrator

Mesaje: 2.899
Alaturat: Jul 2011
Reputatie: 1
Mesaj: #7
RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
Marius...intr-o tara normala...poti face multe...lucruri normale...

''Un caine care nu are un galop de clasa nu-mi spune nimic, poate ponta tot ce zboara. Vanatoarea trebuie sa fie ca o poezie. Cand vanezi cu un caine, acesta trebuie sa exprime din plin caracteristicile rasei. ''. (Dr. Giorgio Guberti)
11-14-2011 08:24 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Sorin Flutur Offline
Administrator

Mesaje: 2.899
Alaturat: Jul 2011
Reputatie: 1
Mesaj: #8
RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
Lavinia...cand scriu eu ceva...la sfarsit apare...Sorin Flutur....articolul mentionat de tine specifica fara dubii autorul.....tot indragostita esti?

''Un caine care nu are un galop de clasa nu-mi spune nimic, poate ponta tot ce zboara. Vanatoarea trebuie sa fie ca o poezie. Cand vanezi cu un caine, acesta trebuie sa exprime din plin caracteristicile rasei. ''. (Dr. Giorgio Guberti)
11-14-2011 08:26 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Lavinia Pavel Offline
Membru

Mesaje: 6
Alaturat: Jul 2011
Reputatie: 0
Mesaj: #9
RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
Heart

Lavinia Pavel, membru al Forum - Caini de vanatoare din Jul 2011.
11-14-2011 08:36 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Sorin Flutur Offline
Administrator

Mesaje: 2.899
Alaturat: Jul 2011
Reputatie: 1
Mesaj: #10
RE: Despre dropiile din Romania-de F. Castiov
cat as mai da sa fiu si eu...hahaha!!!

''Un caine care nu are un galop de clasa nu-mi spune nimic, poate ponta tot ce zboara. Vanatoarea trebuie sa fie ca o poezie. Cand vanezi cu un caine, acesta trebuie sa exprime din plin caracteristicile rasei. ''. (Dr. Giorgio Guberti)
11-14-2011 10:12 PM
Gaseste toate mesajele acestui utilizator Citati acest mesaj intr-un raspuns
Posteaza raspuns 


Saritura forum: